Falko a fost forțat să participe la un concurs de tracțiune la Gilău. Deși era deja epuizat, a fost dus mai departe la Sângeorz-Băi, unde a fost obligat să tragă bușteni grei.
A căzut secătuit de puteri. A murit acolo, în fața unei mulțimi care aplauda. A murit pentru spectacol.
𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚̆. 𝐄 𝐜𝐫𝐮𝐳𝐢𝐦𝐞.
Sub pretextul tradiției, se organizează concursuri în care animalele sunt chinuite pentru un trofeu lipsit de valoare și o diplomă de formă. Caii sunt exploatați până la epuizare, fără pauze, fără milă.
Falko nu este un caz izolat. Este dovada clară a unei practici greșite, promovate de autorități și acceptate de o societate care confundă respectul pentru obiceiuri cu lipsa de empatie.
𝐓𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̗𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐝𝐮𝐜 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐦𝐨𝐬̗𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥𝐚̆. 𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐨 𝐩𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐮𝐬̗𝐢𝐧𝐞.
Câte animale trebuie să mai moară până ne trezim? Cât timp vom continua să închidem ochii și să numim „tradiție” ceea ce, de fapt, e suferință mascată?
O tradiție adevărată evoluează. Se adaptează. Reflectă valorile unei societăți responsabile. Când o „tradiție” produce durere și moarte, nu mai e ceva de păstrat – e ceva de schimbat.